Big girls don’t cry

"One day this will be over. And we will be grateful for life în ways we never felt possible before."

Toată treaba asta cu carantina m-a invățat cîteva lucruri. Lucruri de care, poate, nu m-aș fi confruntat în situația unei vieți obișnuite, 'let s say.' Nu o să stau să scriu povești de adormit copii aici, deși știu că acum avem o groază de timp (haha). De fapt, ce aș dori să subliniez e faptul că odată cu toate restricțiile ce au fost implementate, noi..am cam început să nu mai visăm cai verzi pe pereți și să ne dorim lucruri simple. Ca o plimbare în parc, că o zi petrecută în diverse drumeții.

Acum, mai tare că niciodată, nu ne mai dorim vacanțe în Bali sau Thailanda. Ba chiar suntem fericiți că mergem în parcul din centrul orașului și putem sta tolăniți la căldura soarelui de April ( cum ar spune un rom-glism).

Rom-glism = o variantă de cuvânt ce combină limba romană cu cea engleză.

Nu mai vreau să mă gîndesc la ce festivaluri voi merge la vară, că nu voi merge. Că nu vor fi. Oricum, după părerea mea trebuie să fii într-o oarecare măsura un fel de inconștient dacă vrei să participi la un astfel de eveniment. 

Tot ce vreau este să ies din casă. Fără adeverință. Fără stres.

To ce vreau este să stau afară. Mult. Cât mai mult. Să mă plimb. Să stau în parc. Să mă bucur de soare și de flori. De căldură și de primăvară...într-adevăr..cât mai e din ea.

I just want to feel the simple things.